Nanninè,
nu
fiore ‘na voce, ‘na voce, nu fiore…
Parlate
e nun putete cantà, pecch’, ninnè?
‘Ca
stammu cu gli uocchi meneati pe’ nterra
comm’a na menesta de
poleva e vientu… parlammu e nun putemmu cantà.
*
Nanninè,
ninnananna…
nu
cuntu nu fiore, na culla, ‘na ‘razzion’a maggiu -
ncoppa
a ‘na preta, pe’ ‘na sauta, nu stantaru de stelle
a
‘na fenesta ncechita d’ariamoti… Nanninè, nu fiore ‘na luna a settembre…
No?
Che ricete? Che là nun ce stannu culuri, sulu vientu de terra, vientu de mare
E
vient e vient - vient’e e’ uerra e malatia…
Segnati cu la mente
a nu lacciu d’amore che
ancora ve manna a
pazzia. Nanninè nu vasu nu fiore…
allora è amore, è
amore, è semp’amore e pe’ niente
E pe’ pocu. Cantate
Nanninè, vint’anni che
nun vennete nu fiore…
E
ì?
Quanta
n’aggiu vennuti? Eehhee…
E
che fa. ‘Na zozza verità, ma a la fine è fesseri’e cafè, è nu piattu vacante -
ma
nunn’è ‘na bucia… è na luna cantante, è n’amore
mancante.
PoemGraficScilla’83
Nessun commento:
Posta un commento